poem în alb şi fir cusut de mână

n-am văzut niciodată
pietre plângând
ştiu doar sunete venind  dinspre ziduri
ca din odaia mică în care
aştepta
să moară


şedeam pe trepte
cu ochii-n ochii icoanei aşezată deasupra uşii
sub ştergarul cusut de mână
ascultam cum  se făcea piatră


tinereţea i se ridicase demult la cer
când în ocol a intrat văduvia
pentru tot restul ogrăzilor miruite
îngânat pe nas
în ziua când de la biserică
se-ntorcea cu mine de mână
şi cu apă vie


ce mai însemna o poartă a durerii
ştiam că e ultima
îi sfârtecase altcineva toate
cele câteva inimi
ea vindeca mâini picioare şi
câteodată
suflete
ştia că nu moartea e cea mai fără de îngeri


timpul îşi scoate uneori veşmintele cusute cu fir
la uscat
pe locul odăii am făcut grădină
cine-a ştiut că şi florile dor
ca atunci
în fereastra prispei
sub umbra viţei de vie
se leagănă  faţa lui Dumnezeu
venit  la întâmpinare